„Acesta este spațiul cosmic. Uneori i se spune ultima frontieră.
(Numai că, firește, o ultimă frontieră nu poate exista, pentru că, atunci, ce‑ar mai fi dincolo de ea? Nu ultima, așadar, însă fără discuție, penultima.) […]”.
Dacă titlul nu vă spune multe, primele fraze ar trebui să fie suficiente ca să lămurească cititorii asupra temei romanului. A zecea carte din ciclul Lumii Disc tratează în stilul ironic specific lui Terry Pratchett industria cinematografică, începând de la acest exemplu arhicunoscut al genericului Star Trek.
Fundalul poveștii e bineînțeles bazat pe magie și pe legile speciale ale Lumii Disc. Undeva la zeci de mile de Ankh-Morpork, în sens Rotațional, pe malul mării și în apropierea unui deal prin nimic special la prima vedere un bătrân moare. Din convorbirea ce urmează între el și Moarte descoperim că se numea Deccan Ribobe și era ultimul Străjer al Porții, iar eșecul lui de a pregăti un alt Străjer ca să‑i ia locul va dezlănțui o periculoasă forță întemnițată de milenii. În curând o idee bătrână și plină de hotărâre evadează din dunele împietrite și își croiește drum către mințile din Ankh-Morpork.
Și astfel se naște cinema‑ul pe Lumea Disc. Începe cu Breasla Alchimiștilor, care pun bazele tehnice inventând banda de octoceluloză foarte inflamabilă, pe care pictează rapid scenele un grup de impi ținuți la respect cu biciul. Un principiu asemănător cu aparatul de fotografiat din romanele precedente ale seriei. Imaginile mișcătoare vor rămâne însă în era filmului mut, căci nici o soluție nu se dovedește potrivită pentru capturarea și redarea sunetului. Tot ei redescoperă dealul de unde apăruse ideea, numit Crângul Sfânt sau Holy Wood, un loc perfect pentru turnarea clicurilor datorită cerului aproape în permanență senin.
Odată cu proiectarea primelor clicuri, ideea se răspândește tot mai puternic. În vârtejul ei nebun sunt prinși vânzătorul de cârnați Lua‑Mi‑aș Singur Beregata Dibbler, plin de idei antreprenoriale, ucenicul vrăjitor Victor Tugelbend, al cărui singur scop în viață până atunci fusese să evite promovarea la statutul de vrăjitor deplin și să profite în liniște de moștenirea sa, Theda ‘Ginger’ Withel, tipul fetei dintr‑un orășel uitat de lume care dorește să devină „cineva”, ca și multe alte creaturi, în special troli, pentru rolurile negative. Animozitățile între speciile răspândite pe suprafața Lumii Disc se atenuează în interesul turnării de clicuri și pentru plata pe care fiecare actor și figurant o așteaptă. Mirajul neobișnuit al Holy Wood‑ului atinge și un grup de animale, care devin brusc conștiente, pot înțelege și vorbi cu oamenii, spre continua lor mirare. Dintre ele se remarcă în primul rând Câinele-Minune Gaspode, mereu invidios pe atenția pe care o primește dulăul Laddie, care joacă plin de inocență câinească acest rol în clicuri.
În ritmul febril al Holy Wood‑ului, cu cel puțin un clic înregistrat în fiecare zi, se nasc toate aspectele bine cunoscute ale lumii cinematografice originale: conflictele de „viziune” între producători și regizori, între artistic și comercial; rescrierea creativă a evenimentelor istorice reproduse pe ecran pentru efecte dramatice; protestele tehnicienilor în fața pretențiilor regizorale; impresarii, funcție în care Gaspode își pune în valoare experiența de viață în mahalalele deloc blânde din Ankh-Morpork; inventarea de nume de scenă sau a unei origini exotice pentru actrița principală și răspândirea de zvonuri despre idile între vedetele Ginger și Victor; reclama, promovarea, ba chiar și mesajele subliminale. Și pentru ca experiența din sala de proiecție să fie completă, cum ar putea lipsi grăunțele explodate cu unt?
Zeii și oameniii Spus-au că n-avea să fiie,
Dar Iei Nau vrut Să Asculte!
Pelias și Melisande,
Povestea unei Iubiri Interzise!
O devastatoare Hepopee a Passiunii care
străbate Spațul și Timmpul!
Vă v-a șoka!
În film – 1000 dă elefanți!
Referințele și imaginile din filme și desene animate sunt numeroase și mi‑e teamă că nu am cultura generală pentru a le identifica pe toate: de la Marilyn Monroe la King Kong, de la Pe aripile vântului la Predator, de la Vrăjitorul din Oz la piticii din Albă‑ca‑Zăpada, de la Lassie la Bugs Bunny, Donald Duck și Tom și Jerry. Uneori apar spontan în dialogurile personajelor sau în scenele de film, ba chiar și în vise, fără îndoială induse de ideea ambițioasă evadată din subteran.
În ciuda momentelor amuzante și surprinzătoare care apar pe neașteptate de‑a lungul cărții, „Imagini mișcătoare” nu mi s‑a părut cea mai reușită carte a lui Terry Pratchett din ce‑am citit până acum – adică primele trei volume ale seriei. Poate pentru că magia obișnuită e lăsată în urmă pentru cea a marelui ecran, disponibilă tuturor și cu viață scurtă în istoria Lumii Disc. Antagoniștii – creaturile amorfe din Dimensiunile Donjonale atrase de erodarea realității de către magia specifică clicurilor – se dovedesc mai ușor de învins decât te‑ai aștepta, iar finalul sub așteptări, diluat de rezolvările aparente ale crizei în două ocazii precedente. Deși poate asta era și intenția, de a parodia povestea facilă a unui block‑buster hol(l)ywoodian. În orice caz, romanul merită o lectură pentru stilul amuzant al autorului și pentru a vedea câte aluzii la filme poți descoperi.
Post a Comment