„Extratereștrii sunt printre noi!” – cam așa se poate rezuma ideea principală a romanului lui Joe Haldeman. Numai că, fiind niște maeștrii în arta camuflajului, nimeni nu‑i recunoaște – nici măcar reciproc. Așa că nu avem parte de răpiri spectaculoase și OZN‑uri misterioase, ci de o poveste despre cum s‑ar integra o astfel de ființă venită din spațiu.
Istoria extraterestrului e lungă de milioane de ani. Practic nemuritor și capabil să‑și modifice forma și masa corporală pentru a imita animale de talie mare și oameni, și‑a petrecut o vreme îndelungată sub formă de rechin, în Oceanul Pacific, timp în care a uitat legătura cu nava care‑l purtase până aici. Povestea propriu‑zisă începe atunci când el se decide să studieze viața de pe uscat și ia o formă umană, undeva la începutul anilor ‘30. Evident, având nevoie de un model, cea mai ușoară cale de a‑l obține e de a omorî un trecător pe plajă și a‑i fura identitatea. După o perioadă de acomodare plină de gafe mai mult sau mai puțin grave pentru cei din jur, extraterestrul începe să exploreze interacțiunile sociale complexe, mergând până la relații homo‑ și heterosexuale. Deși probabil această clasificare nu i se poate aplica, neavând un sex original, ci doar unul de împrumut, în funcție de înfățișarea de moment; poate relații xenosexuale? Una din experiențele sale în formă umană o constituie chiar participarea (voluntară) la Al Doilea Război Mondial, la bătălia de la Bataan în Filipine și marșul morții care i‑a urmat.
Scopul asumat al cărții este metamorfoza interioară a personalității extraterestre, apariția de sentimente umane, de empatie, în inteligența aproape automată de la început. Totuși, mie nu mi se pare că evoluția asta e convingătoare; e greu de crezut că o ființă invulnerabilă poate simți empatie pentru muritori, atâta timp cât nu are conștiința propriului sfârșit. Ar fi mai ușor de crezut că e o formă extremă de adaptare, de imitare a convențiilor sociale umane, un mecanism de apărare suplimentar pe lângă copierea aspectului exterior.
Într‑un plan secundar, autorul ne informează prin capitole mai scurte că pe Pământ mai cutreieră o ființă similară, încă din preistoria umanității. Acesta este în schimb mult mai crud și indiferent față de oameni, cu o înclinație patologică pentru omor după standardele noastre. Detaliile despre originea sau motivațiile lui sunt neglijate, dorindu‑se probabil păstrarea unui aer de suspans pentru întâlnirea dintre cei doi extratereștrii în finalul precipitat al romanului. În schimb aflăm că a participat în mod activ la momente-cheie din istoria violentă a pământenilor, ca de exemplu lagărele naziste de exterminare din Al Doilea Război Mondial.
I so want to get a piece of that.
Sue: Geesh, you are such a xenosexual, Bob.
Romanul se îndreaptă către punctul culminant în anul 2019, odată cu descoperirea navei primului extraterestru într‑o fosă oceanică din Pacific și aducerea ei la suprafață în insulele Samoa de către oceanologul Russell Sutton. În timp ce oamenii încearcă să comunice cu artefactul ovoid sau să‑l deschidă, cei doi vizitatori de pe alte lumi se îndreaptă către baza de cercetare, pentru a găsi indicii despre propria origine și eventuala întâlnire cu un seamăn, pe care amândoi îl bănuie că se află pe Pământ fără nici o dovadă concretă până acum.
Per total, romanul exploatează o idee departe de a fi originală cu o realizare mediocră. Seamănă cu o versiune scrisă, mai elaborată, a „Alien vs. Predator”, dar încă nefinisată, de parcă ar fi fost predată la editură în stadiul de ciornă. Și pe deasupra cu o singură scenă – scurtă! – de luptă! Acțiunea se mișcă previzibil și fără puncte de interes, iar, cel puțin mie, personajele nu reușesc să‑mi inducă nici o emoție sau afinitate, nici un sentiment de identificare cu experiențele lor. Nici Alien‑ul nu provoacă teamă sau repulsie cu rolul său stereotip de asasin și torționar necruțător, nici Predator‑ul amnezic și ceva mai tolerant nu convinge cu convertirea sa la convențiile sociale și sexualitatea umană în decursul unui secol de observație. Ce să mai aștepți de la oamenii care ocupă un rol secundar în majoritatea cărții, agitându‑se în jurul impenetrabilei nave extraterestre fără nici un rezultat. După ce am citit „Conexiunea Psi” mă așteptam la ceva mai mult de la Haldeman; probabil una dintre cele mai proaste realizări ale lui, „Camuflaj” e lipsită de adâncime și ușor de uitat odată ce‑ai lăsat‑o din mână.
Post a Comment