08 April 2012

Camil Petrescu - Patul lui Procust

in Bucharest, Romania

Camil Petrescu - Patul lui ProcustDacă ați citit celălalt roman cu titlu imposibil de lung și extrem de potrivit al lui Camil Petrescu, Patul lui Procust e o alegere de neevitat. De altfel cu acesta se și încheie activitatea de romancier a scriitorului. Cadrul și momentul sunt similare: perioada interbelică, cam la un deceniu de la evenimentele din romanul precedent, același București, familiar nouă chiar și un secol mai târziu, capitala pe care „ne place s‑o urâm”, înecată în zăpușeală vara și în noroaie în restul anului, disprețuită de personajele înseși, de unele subtil, de altele vehement – cum putem să citim un articol al lui Ladima într‑o notă de subsol.

Stilul – sau lipsa lui – și modul de prezentare a poveștii sunt și ele asemănătoare, dar mult aprofundate. Dacă în Ultima noapte… aveam în față mărturia unui singur povestitor, aici se întretaie mai multe voci și surse de informație: scrisorile doamnei T. către autor, jurnalul lui Fred Vasilescu cu propriile amintiri, scrisorile lui George Ladima către Emilia și comentariile indolente ale acesteia. Până și autorul se implică direct în roman, un procedeu mai neconvențional și rar întâlnit; el este cel care îi îndeamnă pe T. și Fred să‑și pună pe hârtie gândurile și experiențele, contribuie cu notele de subsol, adaugă comentarii din perspectiva proprie, ne face cunoscut câte ceva din concepția lui despre artă în general și scris în particular, scrie epilogul final. Dacă Ultima noapte… e un râu mai mult sau mai puțin liniar, întrerupt de o cataractă violentă, Patul lui Procust e o deltă cu un hățiș haotic de cursuri de apă, care se întâlnesc și se despart când te aștepți mai puțin, pe care navighezi înainte și înapoi și treci pe nesimțite pe alte canale după cum te poartă capriciile ghizilor tăi.

Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liniară sinceritate ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.

Temele din romanul precedent sunt astfel mai bine reprezentate aici. Experiența personală – „preferința” – e singura măsură sufletească a personajelor și contrastându‑le atât de direct devine mai evidentă subiectivitatea cu care e impregnată viața lor, ca și a noastră. Doamna T. e femeia iubită de toți bărbații, dar ea iubește pe unul singur, misteriosul *** din cele trei scrisori ale ei. Fred e dorit de multe femei și vânează la rândul lui cu fiecare ocazie, dar întâlnirea cu T. îl răscolește de fiecare dată cu amintirea sentimentelor dintre ei. Dacă drama lui Ștefan era că iubirea lui absolută nu era împărtășită de Ela – mult mai aproape de modelul Emiliei din acest roman decât de cel al doamnei T. – drama lui Fred e că a găsit o asemenea dragoste și o femeie pe măsură, dar ceva îi ține la distanță. Motivul despărțirii lor pare să fie unul din misterele lăsate nerezolvate în roman – sau cel puțin eu n‑am sesizat nici o aluzie la el. Ladima, un poet neînțeles și jurnalist ratat pentru mulți, e un bun prieten pentru Fred, dar chiar și așa acesta nu bănuiește drama lui, mizeria materială și sufletească ce‑l va duce în final la sinucidere. Emilia Răchițeanu e idealul feminin în ochii lui Ladima, pentru ceilalți doar o actriță ieftină care se folosește de trupul ei pentru a obține favorurile de care are nevoie – fie bani sau roluri la teatru. Patul ei oferă de altfel pretextul pentru mai mult de jumătate din roman – aici descoperă Fred scrisorile de dragoste de la Ladima către Emy care îl aruncă în vâltoarea propriilor amintiri – și pentru titlu – ca și Procust din mitologie, Emilia îi reduce pe toți cei care trec prin el la o singură dimensiune: pe bărbați la dorința carnală, pe ea însăși la interesele ei materiale.

Femeia aceasta e tovarăsul care m-a oprit din drum, numai ca să privească el ceva, și de atunci am început să văd și eu o mulțime de lucruri.
Culmea era însă altceva… De obicei nu era nici o femeie care să nu-mi dea senzația că pierd timpul cu ea; în sensul că mi se părea că puteam să fiu, când eram cu ea, mai bine cu alta mai interesantă, într-alt loc, la șosea, acasă la ea, sau aiurea… Mă plictiseam în mod stupid, râvnind mereu, fără sens, ca să zic așa, la vrabia de pe gard… Mai ales după posesiune, era ca un fel de grabă plictisită, fără jenă, să plec numaidecât de acasă… Acum, dimpotrivă, nu vedeam ce ar fi putut să fie într-altă parte mai interesant decât ceea ce aveam; mi se părea că la ora asta aci trebuie să fiu, că nicăieri nu ar putea fi mai bine… dar mi-am explicat atunci că e din pricina locuinței.

Citind romanul te frapează cât de puțin se cunosc acei oameni, chiar dacă se recunosc ca prieteni sau amanți – doar la nivel superficial, de convenție socială, pe când esența lor profundă e ascunsă de majoritate, dezvăluindu‑se doar parțial, fragmentat, prin accident. Ladima e poate cel mai bun exemplu, având cea mai indirectă voce în roman, și investigațiile furibunde ale lui Fred privind sinuciderea lui nu fac decât să tulbure și mai mult imaginea pe care ne‑o formăm despre el. Citind romanul nu poți să nu te uiți la oamenii din jurul tău și să te întrebi care sau câți dintre ei nu ascund asemenea lumi paralele în interiorul lor. Într‑un fel doar prin interacțiunea cu ei îi reducem pe ceilalți la ceea ce percepem noi, la ceea ce putem înțelege despre ei, când de obicei adevărul e mult mai complex.

Se spune adesea: femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor, căci atunci dispare „misterul atracției”… Ca și când misterul unei femei i-ar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei.

Personajele centrale se schimbă, totuși legăturile cu celălalt roman se păstrează în personajele secundare: afaceristul Vasile Lumânăraru este tatăl personajului principal, Fred; Nae Gheorghidiu revine, mai puțin influent, dar același model clar de politician dâmbovițean care luptă cu toate mijloacele să‑și recapete puterea și prestigiul în partid și poate un nou loc în guvern. De această dată tacticile lui includ un pic de manipulare a presei pentru a ataca rivalii săi, fără a‑și implica în nici un fel numele – sunt sigur că s‑ar găsi destul exemple similare în politica post-decembristă; nimic nou sub soare. O frază undeva pe la jumătatea romanului dezvăluie scurt, marginal, ce s‑a întâmplat între timp cu Ștefan, protagonistul Ultimei nopți….

„– Lăsați, că dacă facem stabilizarea, o să treacă și criza…
– Domnule ministru de Finanțe, să nu cumva să se stabilizeze… criza.”

Confuză și greu de urmărit pentru unii, cartea este o lectură puțin spus captivantă. E din categoria atât de rar întâlnită care te face să‑ți dorești să citești în continuare, tot mai departe – chiar dacă finalul e suficient de închis – în care te recunoști cu surprindere în personaje și situații. E un fragment de viață extrem de intim și intens așa încât te poți simți vag intimidat pentru îndrăzneala de a pătrunde atât de adânc în sufletul acestor oameni de acum un veac, mai adânc decât ai putea vreodată pătrunde în mintea celor de lângă tine.

1 comment:

traduceri autorizate said...

Este un roman exceptional, asa cum este si autorul sau, marturisesc: preferatul meu!

Post a Comment