Mă gândeam să nu mai scriu despre această povestire, până la urmă e foarte scurtă și eu am parcurs‑o în mai puțin de o oră. Dar m‑a iritat un pic prea mult pentru a mă abține s‑o critic. Ideea e interesantă și destul de rar exploatată în science-fiction – cu excepția lui Greg Egan, care abordează de regulă subiecte greu de digerat pentru majoritatea cititorilor – la fel și realizarea. Un grup de trei cercetători, Nathan, Diane și Ridley, lucrează la un experiment în fizica cuantică, destul de popular printre oamenii de știință, teleportarea cuantică. Dar în momentul în care îl pornesc, lumina dispare pentru un moment și apoi lumea apare deodată dedublată, fiecare percepând simultan două realități care încep să evolueze distinct și se îndepărtează una de cealaltă cu fiecare secundă. De aceea povestea din acel punct e scrisă pe două coloane care redau în paralel ce se petrece aici și dincolo.
… there is nothing in the formalism of quantum mechanics that demands that a state of consciousness cannot involve the simultaneous perception of a live and a dead cat. Roger Penrose Însă aici se opresc meritele povestirii. În orice roman trebuie să accepți un grad de neverosimil, diverse premise mai mult sau mai puțin „trase de păr” pentru a justifica acțiunea. Dar aici autorul încalcă atât de flagrant fizica cunoscută încât mă face să cred că nu are nici cea mai mică idee despre ce vorbește. Particulele cuantice nu există simultan în mai multe locuri, ci doar au o anumită probabilitate de a se afla într‑un loc sau altul. Și nu se „dedublează” în așa‑zisa teleportare, ci doar copiază starea unei particule peste alta existentă deja. Dedublarea ar presupune apariția unei particule din nimic, care ar încălca principiul conservării energiei; cu atât mai mult e imposibil să apară un întreg univers din neant. Chiar trecând peste scăparea asta de logică, un alt element pe care se bazează intriga e teama lui Nathan că experimentul lor a cauzat această realitate schizofrenică. Din nou, foarte greu de înghițit că un eveniment la scară nano se poate transpune instantaneu la nivelul unei întregi planete; e ca și cum i‑ai spune unui copil că joaca lui cu chibriturile cauzează fulgerele de afară. Nu există nicăieri vreo dovadă în acest sens, dar Nathan totuși crede asta; dacă e de înțeles ca om să intri în panică în asemenea situații extreme, ca om de știință ideea e complet lipsită de fundament. Finalul adaugă o notă sfâșietoare, dar care deja nu mai poate salva impresia generală – povestirea ar fi mai ușor de acceptat dacă ar fi fost prezentată drept vis sau halucinație, nu ca realitate obiectivă.
publicată online pe site‑ul revistei Asimov’s.
Post a Comment