Auzind de frumusețea nopților cu stele și a culorilor de toamnă pe Muntele Zaō, Aki se hotărăște să‑i facă o surpriză fiului său infirm Kiyotaka, care, deși înapoiat mintal, arată o adevărată fascinație pentru cerul înstelat. În telecabina care urcă panta muntelui se urcă în ultima clipă un bărbat în care Ali îl recunoaște cu stupoare pe fostul ei soț Yasuaki, de care a divorțat în urmă cu zece ani. O despărțire cu scandal, căci Yasuaki a fost descoperit într‑o noapte sângerând într‑o cameră de hotel lângă cadavrul unei alte femei, Yukako. Rănită de aventura soțului ei și speriată de scandalul care ar fi afectat și firma tatălui ei, unde Yasuaki ar fi trebuit să preia conducerea cândva, Aki e de acord cu divorțul fără să mai ceară lămuriri, deși întrebările rămân în mintea ei în tot acest timp. Iar acum se pare că soarta – sau karma – le oferă amândurora ocazia de a le răspunde.
La prima vedere, Brocart de toamnă seamănă destul de mult cu Pușca de vânătoare, o altă povestire japoneză care mi‑a plăcut, dar fără tragedia sinuciderii unuia dintre protagoniști. Și acolo un cuplu de desparte din cauza infidelității bărbatului și incapacității femeii de a acționa așa cum își dorește, nu conform așteptărilor celor din jur; aici în schimb cei doi încearcă – târziu ce‑i drept – să stabilească un dialog și să clarifice tot ce rămăsese confuz și dureros după despărțire. Acolo trei scrisori, dar pline de amărăciune și dezvăluiri crude, scrise pentru a afirma, nu pentru a întreba; aici ceva mai multe, pline de insistență, de setea de adevăr și împăcare. Ceea ce am găsit mai remarcabil la carte a fost că toate destăinuirile între cei doi foști soți se fac exclusiv prin intermediul scrisorilor. Pentru era noastră e un mijloc aproape complet dispărut de comunicare; chiar dacă au fost într‑un fel înlocuite de e‑mail‑uri, parcă nu e același lucru să‑ți încredințezi cele mai intime gânduri unui ecran de calculator. E un fel de artă pierdută, lucru regretabil, în special pentru că nu pare să mai existe loc pentru așa ceva în lumea noastră grăbită, cu atât mai surprinzător cu cât nu a trecut decât 30 de ani de la publicarea romanului și modalitatea asta de a ține legătura pare complet scoasă din uz acum.
Probabil am văzut toți trei același lucru, deși din locuri diferite. Ce ciudat mi se pare totul! Și cât de plină de tristețe e viața! Poate n‑ar fi trebuit să‑ți scriu toate astea. Oricum, închei pentru moment. Dacă mai continui așa, o să mă trezesc scriindu‑ți lucruri care mai bine ar rămâne nedezvăluite.
În ciuda distanțelor fizice și săptămânilor și lunilor care se scurg între mesaje, între Aki și Yasuaki se stabilește o înțelegere profundă care ar fi improbabilă chiar și s‑ar afla față în față privindu‑se în ochi, se spun lucruri pe care buzele n‑ar avea curajul să le rostească după atâția ani de despărțire. Și nu e vorba de rigiditatea și convențiile culturii japoneze aici, pentru că influența ei se face simțită prea puțin; cartea e marcată poate la fel de mult de acordurile occidentale ale simfoniilor lui Mozart. E pur și simplu povestea a doi oameni peste care au trecut atât de multe încât dezgroparea trecutului e ultimul lucru la care ar trebui să se gândească. Și totuși în paginile pe care și le adresează regăsesc afecțiunea reciprocă întreruptă brutal de divorț și în final puterea de a merge mai departe în rolurile în care au ajuns. Dacă e vreo lecție pentru alții în povestea asta în primul rând personală, cred că e faptul că unele lucruri trebuie spuse la momentul potrivit; mai târziu, chiar dacă ai curajul să le exprimi, viața a trecut peste amândoi, prea departe pentru a se mai găsi o cale de a reface ceea ce s‑a pierdut.
Post a Comment